Există povești care încep în maternitate. Altele în centre de plasament. Iar unele, cele rare, încep cu o prietenă care îți scrie la 1 noaptea:

„Hai să-ți arăt o fetiță.”

Așa a început pentru Oana Bică. Trei poze. O privire. Un zâmbet. O brunețică de șase ani, cu părul până la brâu și ochi negri ca noaptea din care fusese trimis acel mesaj. Și o senzație care nu i-a mai dat pace.

„Am știut că ea este. N-am mai vrut să văd alți copii. N-am mai avut nicio ezitare. A fost exact copilul pe care mi-l imaginasem”.

O poveste improbabilă, cusută cu fire invizibile

Lanțul de evenimente care le-a adus împreună pe Oana și Antonia pare desprins dintr-un scenariu de film. Familia care o avea în plasament pe fetiță avea o fiică în Germania, căsătorită cu un cetățean german. Botezul copilului acestora s-a organizat, în mod neașteptat, la Craiova. Nașii au fost aleși dintre craioveni, iar printre invitați s-a aflat și o prietenă de-a Oanei.

Un botez. O invitație. O prietenă. Trei poze. Și o femeie care, fără să știe, a devenit mamă în clipa în care a deschis mesajul. „La 1 noaptea, mi-a trimis trei poze cu ea. Știa că îmi doresc să adopt o fetiță și mi-a spus: Vreau să-ți arăt pe cineva. Când am văzut-o… am știut.”

În doar o săptămână, Oana a plecat spre București să o cunoască. „M-am dus la București s-o caut. Era exact cum mi-o imaginasem. Brunetă, cu ochi mari, cu atitudine. Și din prima clipă… a fost ceva între noi.”

Dar drumul n-a fost simplu. N-a fost film. A fost viață.

Fără voce, dar cu inimă

Imediat după această primă întâlnire, avea să înceapă una dintre cele mai dificile perioade din viața ei: Oana a intrat în operație. Intervenție la coloană. Complicații. O coardă vocală paralizată. Patru luni fără voce. Patru luni de tăcere și așteptare. Și între timp… o altă familie voia să o adopte pe Antonia. Oana nu mai avea voie nici să o vadă, nici să o sune.
Nici măcar să-i explice. Tăcere impusă. Durere reală.

„Mi s-a interzis să o caut. Fără nicio explicație. Dar Antonia m-a așteptat. Cumva, a știut că n-am să o las.”

Când s-au regăsit, fetița i-a spus ceva ce Oana nu va uita niciodată:

„Mami, eu i-am distrus. Ca să nu le placă de mine și să mă iei tu.”

Avea 6 ani. Fără garanții. Dar cu instinct. Cu inimă. Cu alegere.

„Din secunda aia nu am mai fost Oana. Am fost mamă.”

Adopția e un proces. Dar iubirea e o clipă. Prima dată când Antonia i-a spus „mamă” s-a întâmplat la drum. Ea, în spate, în centură. Oana, la volan, pe autostrada spre Craiova. Prima vizită din cadrul procesului de adopție.

„Oana, pot să-ți zic mamă?”

„Am oprit mașina. Am luat-o de mână și i-am spus: dacă simți să-mi spui așa, pentru mine e cea mai mare bucurie. Dar doar dacă simți. Din clipa aia, nu am mai fost Oana. Am fost mamă.”

Adevărul, spus ca o promisiune

Oana a fost sinceră de la început. N-a ascuns nimic. Nu a cosmetizat trecutul. Nu a vândut basme. A spus povestea așa cum e. Cu lumină și cu umbre.

„ A pus întrebări. I-am spus că, atunci când va fi mare, o voi sprijini să afle tot ce își dorește. Dar că noi două suntem împreună pentru că destinul așa a vrut”…„Pentru că nu vreau să simtă că are ceva de ascuns. Nu e o rușine. E o alegere. E iubire.”….„Când ai o mamă de sânge, o dobândești. Când ai o mamă adoptivă, o cucerești. Și e meritul tău.”

Fetița știe tot. Despre familia care a crescut-o. Despre începuturi. Despre oameni care încă le sunt aproape. Despre un tată care poate, într-o zi, va veni – dar care, dacă va veni, va trebui să o iubească mai întâi pe ea.

„Ce ar putea aduce în plus un bărbat, ce să nu putem face noi două împreună? Nu vreau ca ea să simtă vreodată că e un handicap faptul că nu are tată. Dacă va apărea cineva, acela trebuie să o iubească pe ea înainte de mine”.

O mamă, un copil, o lume întreagă

Nu e ușor să fii părinte singur. O recunoaște. Sunt zile în care plânge după ce adoarme Antonia. Zile în care face haz de necaz. Zile în care spune în glumă că ar fi util un soț, dar doar ca să care baxurile de apă de la supermarket.

„Dar un bărbat trebuie să fie mai mult decât atât. Și dacă nu a apărut, înseamnă că încă nu e timpul.”

A inspirat deja alte două familii să adopte. A vorbit deschis despre tot: birocrație, teamă, presiune, iubire.

„Dacă eu am putut, ca femeie singură, poate oricine. Nu e despre curaj. E despre iubire. E despre ce rămâne după ce toate lucrurile s-au dărâmat.”

Povestea Oanei și a Antoniei face parte din seria „Părinți de poveste”, un proiect al Tribului Părinților – o comunitate dedicată părinților care vor să crească cu blândețe, nu perfecțiune.

Dacă ți-a plăcut această poveste și cunoști un părinte sau o familie cu un parcurs special, o lecție de viață sau pur și simplu o poveste care merită spusă, scrie-ne. Ne dorim să aducem la lumină cât mai multe experiențe reale, din care să învățăm și să ne inspirăm reciproc.

📩 Ne poți contacta oricând la tribulparintilor@gmail.com sau prin mesaj direct pe pagina de Facebook Tribul Părinților.