De când era mică, Emmei i-au plăcut copiii mai mici decât ea. Se juca cu păpușile ca și cum ar fi fost mama lor, le plimba în cărucior, le dădea de mâncare, le spăla. Când a aflat că o să aibă un frățior, l-a iubit din burta mea. Îl alinta, îi cânta, îi povestea ce o să facă împreună.

Când s-a născut Noah, l-a întâmpinat cu o dragoste greu de descris. Se uită și acum la el de parcă n-ar fi nimic mai frumos pe lume. Îl învață lucruri, îl protejează, îi cedează locul la baie, iar uneori – când el se supără că iar a pierdut o întrecere – îl lasă să câștige. Ca să capete încredere în el.

Dar, evident, nu e totul roz. Rivalitatea între frați e reală și, oricât de mult s-ar iubi, există. Mai ales când vine vorba de atenția părinților sau cine primește primul ceva – o îmbrățișare, o gustare, un cuvânt de laudă.

Competiții, râsete, supărări

Se întrec la tot felul de prostii – de la cine ajunge primul în sufragerie, până la cine mănâncă mai repede sau cine desenează „mai frumos”. Fuga e proba lor preferată. Emma câștigă mereu, iar Noah se supără la fel de des. Și, în mod absolut impresionant pentru vârsta ei, Emma îl mai lasă să câștige. Nu pentru că nu poate, ci pentru că știe că are nevoie.

Ce am observat e că, de fiecare dată când eu sunt pe fugă și nu reușesc să petrec suficient timp cu ei, competiția devine și mai aprinsă. E, probabil, felul lor de a-mi spune „hei, suntem și noi aici, ne vezi?”. Și da, îi văd. Doare puțin, dar e și un semn prețios – că au nevoie de mine. De timpul meu, de prezența mea întreagă.

Ce am învățat (și învăț în continuare)

Cartea Părinți liniștiți, frați fericiți a Laurei Markham a fost un sprijin bun într-o perioadă în care simțeam că mă pierd printre conflicte, certuri și „nu-i corect!”. Am învățat de acolo că e normal ca frații să se certe, că rolul meu nu e să intervin cu autoritate, ci să fiu un ghid blând. Să creez un spațiu în care amândoi să se simtă văzuți și auziți.

Am învățat că, atunci când nu aleg „vinovatul”, ci ascult ambele povești cu aceeași deschidere, copiii învață empatie. Când evit comparațiile și etichetele, le dau voie să fie ei înșiși. Când le ofer momente doar cu mine, fiecare în parte, dar și împreună, se reapropie.

Relația lor e un dar

Dincolo de rivalitate, de „nu-mi da jucăria mea” și de „el a început”, relația dintre Emma și Noah e una dintre cele mai frumoase minuni ale copilăriei lor. E iubirea aceea simplă, nespusă, dar mereu prezentă. E râsul pe care doar ei îl înțeleg. E felul în care se caută când nu sunt împreună.

Și chiar dacă uneori își doresc să fie „copilul mai mic” sau „copilul preferat”, știu – și simt – că sunt iubiți amândoi. La fel de mult. Diferit, dar egal.

Dacă și la voi în casă rivalitatea între frați se împletește cu iubirea, e în regulă. E parte din proces. Și, cu răbdare și blândețe, legătura lor va deveni una dintre cele mai trainice pe care o vor avea vreodată.