A apărut recent un sondaj despre tinerii care muncesc în timpul studiilor, iar România a ieșit pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Fără să intru în cifre, concluzia ridică o întrebare incomodă: cât de pregătiți îi ajutăm pe copii să fie pentru relația cu munca și cu banii?

De ce România evită munca timpurie

La noi, multe lucruri țin de o educație moștenită. „Lasă, că o să crească și o să muncească toată viața” este o frază auzită des, spusă cu oboseală, ca și cum munca ar fi o povară de amânat, nu un proces prin care înveți. În același timp, mulți părinți se sacrifică serios pentru a le oferi copiilor bani de buzunar, uneori mai mulți decât își permit lor zilnic. Intenția este bună, dar mesajul rămâne neclar: banii vin, fără legătură directă cu efortul personal.

Legătura dintre efort, bani și stima de sine

De aici și percepția despre munca în timpul facultății. Este adesea văzută ca o rușine, mai ales când vorbim despre joburi care nu sunt „de birou”. Să lucrezi ospătar, să ștergi mese, să faci curățenie este considerat umilitor. Mulți părinți nu privesc aceste experiențe ca pe oportunități reale de creștere, ci ca pe eșecuri sau compromisuri nedemne pentru copiii lor.

Realitatea este alta. Pentru un tânăr, un astfel de job este o școală directă de viață. Înveți să relaționezi, să respecți reguli, să lucrezi cu oameni diferiți, să îți gestionezi timpul și oboseala. Și, poate cel mai important, înveți ce înseamnă să câștigi banii tăi. Această autonomie, chiar mică, construiește o stimă de sine solidă. Nu pentru că munca ar fi ideală, ci pentru că este asumată.
Munca nu este pedeapsă, ci exercițiu

Munca nu este pedeapsă, ci exercițiu

Educația despre muncă și bani începe însă mult mai devreme, acasă. La noi, copiii nu sunt plătiți pentru lucrurile care țin de viața de zi cu zi. Învățatul, cititul, strânsul jucăriilor sau făcutul patului nu sunt servicii. Sunt responsabilități firești, care nu se negociază.

Plătim doar ceea ce este clar extra

Iarna aceasta, copiii mei s-au apucat singuri să curețe aleea de zăpadă. Nu le-am cerut, nu era treaba lor. Au făcut-o din energie și din dorința de a fi utili. După ce au terminat, i-am plătit. Zece lei fiecare. Nu pentru valoarea sumei, pe care oricum nu o înțeleg foarte bine, ci pentru legătura dintre efort și recompensă.

La fel procedăm cu activități precum ștersul scărilor sau spălatul geamurilor. Nu sunt obligații zilnice, ci alegeri de a face mai mult. Exact genul de muncă pentru care, mai târziu, cineva te va plăti.

Nu cred în extreme. Nici în copii plătiți pentru orice, nici în ideea că banii nu se discută deloc până la maturitate. Cred în limite clare, în explicații simple și în exemple mici, repetate. În a le arăta că munca nu este o pedeapsă, că nicio meserie nu este rușinoasă și că banii au sens doar atunci când sunt legați de efort.

Pentru că, în viața reală, nu ești plătit pentru ce „trebuie”, ci pentru ce știi și alegi să faci în plus.