În ultimii ani, parentingul a devenit obositor și dintr-un alt motiv decât lipsa somnului. Presiunea.

Presiunea de a face mereu ceva frumos, educativ, memorabil. Să ieșim în fiecare weekend. Să organizăm activități creative. Să transformăm copilăria într-un șir continuu de experiențe speciale.

Și, fără să ne dăm seama, ajungem să credem că dacă nu facem suficient, copilul pierde ceva.

Copiii nu își construiesc amintirile din perfecțiune

Nu își vor aminti că masa senzorială a fost impecabilă sau că am avut decoruri Pinterest pentru fiecare sărbătoare. Cel mai des, își amintesc lucrurile mici. Repetitive. Simple.

Felul în care ne așezam lângă ei seara.
Cum râdeam în mașină.
Cum mâncam lubeniță cu toată fața plini de zeamă delicioasă.
Cum citeam aceeași carte de zece ori.
Cum îi țineam în brațe când erau obosiți sau bolnavi.

De aproape un an și jumătate, poate chiar mai bine, Emma refuză aproape orice activitate extra.

Nu mai vrea nici înot, deși este literalmente ca un pește în apă. Dacă mergem împreună la piscină, se bălăcește ore întregi și este fericită. Abia așteaptă să montăm piscina în curte ca să ne jucăm împreună vara asta. Nu putem spune că „înotăm” într-o piscină supraterană de cinci metri, dar nici nu contează. Pentru ea contează că suntem acolo, împreună.

Cursurile, în schimb, nu le mai vrea.

Îi plăcea teatrul. Aștepta atelierele cu entuziasm. Acum nu mai vrea nici asta. Chiar și în weekenduri preferă să stăm acasă decât să mergem într-un loc de joacă aglomerat.

Și sincer, nu mă sperie.

Îi respect dorința și nu pun presiune. Poate tocmai pentru că încă preferă joaca liberă, păpușile, cititul și poveștile mă bucură atât de mult. Îmi amintește că încă este copil. Că nu simte încă nevoia unui program plin ca să se simtă împlinită.

Noah este este la vârsta la care și Emma voia activități. Merge cu mare drag la atelierele de la Teatrul Colibri. Aproape în fiecare zi mă întreabă dacă urmează joi și dacă merge „la Geo”.

Fiecare copil are ritmul lui. Nu există o formulă corectă pentru toți.

Recent am auzit o mamă spunând, foarte mulțumită, că le-a făcut copiilor program până la ora opt seara. Școală dimineața, după prânz luați de bunici, teme cu o profesoară, apoi în fiecare zi câte una sau două activități: limbi străine, fotbal, înot. „I-am rezolvat”, spunea ea fericită.

M-a întristat. Timpul cu copiii nu este ceva de care trebuie să scăpăm sau ceva ce trebuie „umplut” permanent ca să fie mai ușor pentru noi.

Da, activitățile pot fi minunate pentru unii copii. Pentru alții, prea mult înseamnă prea mult.

Unii copii se încarcă din agitație. Alții se liniștesc în joaca liberă de acasă.

Unii au nevoie de colectivitate. Alții au nevoie să stea desculți în curte, să inventeze povești cu păpuși sau să citească liniștiți lângă noi.

Și poate că una dintre cele mai importante lecții ale parentingului este să învățăm să ne privim copilul exact așa cum este, nu cum „ar trebui” să fie.

Nu trebuie să construim o copilărie perfectă și spectaculoasă.

Trebuie doar să fim acolo.